Solia vieții mele-apuse
tot mai în greu cărarea-și suie,
cu bine-n Mâna Ta Isuse
sfârșitul slujbei să și-l puie!

Ascult cum inima-mi se curmă
în zbateri tot mai ostenite
ca fâlfâirile din urmă
a unei aripe rănite...

Simt c-am ajuns la o răscruce,
că mult trudita vieții cale
coboară-n liniștea ce-aduce
sfârșitul zbuciumării sale.

Că fiecare fâlfâire
e-o liniștită-apropiere
de recea țărnii înfrățire
de dulcea slavei înfiere.

Simt cum se smulge-ncet din mine
a firii frântă rădăcină
și-n împăcarea care vine
întregul cer mi se-nsenină.

Uit zbuciumul și-ndurerarea
din lupta-n urma mea rămasă
și peste toate simt uitarea
cum albă, ca un văl se lasă.

Se șterge-ncet încet din mine
pământul părăsit departe,
cu toată lupta lui fierbinte
cu toate urile-i deșarte.

Nimic n-am contra nimănuie,
nici gând, nici dor de răzbunare,
în toată inima mea nu e
decât odihnă și-mpăcare!

Numai un dor rămas fierbinte
spre voi cei dragi mă cheamă iară
voi fiii fericirii sfinte
voi neuitata mea comoară.

Și chiar din Porțile Divine
spre voi îmi mai întorc privirea
căci și-n pământ și-n cer cu mine,
întreagă eu vă duc iubirea!